Povestind Bucurestiul

Nu ma intelege gresit, nu te urasc. Doar ca uneori ma sufoci si nu mai suport sa-ti stau in preajma... Mi-esti drag, c-ai fost al meu din clipa-n care m-am nascut, dar, iti spun, cateodata esti de-a dreptul hidos. Esti plin de riduri si cicatrici, un monstru trist si calm si obosit. Esti gri si ploios si-n palme ai baltoace pline de noroi in care mi se scufund-amintirile. Esti ars pe-alocuri, gol cu desavarsire, fierbinte si far-de umbre sub ochi-ti intunecati. Gatul ti-e mereu plin de vanatai, iar mainile - de zgarieturi, din continua-ti lupta cu timpul. De ce ii lasi pe toti sa te doboare?…

Ma enerveaza eterna-ti nemiscare si involutie. De secole de cand zaci pe-acest pamant, nu-ti simti sangele-otravit? Ti-au ingradit inima, nu vezi?... Nu simti cum te strange pericardul din fier forjat si nu mai ai aer, cercul de viata din juru-ti se micsoreaza, se strange latul in jurul jugularei si-adanc, in tine, plamanii ti-s plini de molecule de nicotina si monoxid de carbon, smogul din balonul tau de plastic. Nu-ti vezi copiii scuipand coji de seminte-n spatele blocului, cersind prin vreun autobuz? Nu te-nteleg, de ce-i lasi sa-ti abandoneze frumusetile, sa-ti cresteze profund memoriile si vechile monumente, sa-ti infig-adanc in piele ace de-otel, sa te-nfasoare-n panouri publicitare, sa te-ngroape sub betonul murdar al unor noi cladiri?

Ti-au tatuat cuvantul kitsch pe umarul drept si ti-e derma-nrosita si-acum. Nu te doare? Nu te doare toamna adanc inradacinata-n cornee, nu te arde ploaia pe acoperisul de tabla? Nu te dor parcurile gri si goale, Lipscaniul in paragina, Universitatea-ncercanata, Dambovita putind verde, minciunile si tot ce-a fost candva frumos? ...Bureaza frig deasupra ta si tremuri, i-asa de rece c-ai vrea sa te contragi în sine, sa iti inghesui celula in celula, sa-ti filtrezi hematoamele gandirii, sa-ti apropii strada de strada si bloc de bloc, sa te strangi in tine ca unul din nenumaratii oameni inghesuiti intr-un metrou aglomerat, sa te micsorezi pana devii un fetus-oras, un embrion, un zigot, un punct de lumina si energie...

Dar nu poti, Morgano, nu poti sa-ti regasesti azi puritatea, splendoarea pierduta, sa iti vopsesti iar parul in rosu de frunze si unghiile-n galben de seri calde si soare si umbre moi, nu poti sa-ti plimbi picioarele prin venele mele, sa-mi picuri un strop din surasul tau amortit, sa-mi amintesc ca-i toamna, rau, ratusca, ramurica, Cismigiu si fotografii vechi. Te ghemuieste inapoi in cuibul tau de fum si deziluzii, e prea tarziu pentru tine, frumoaso. Ca-n sangele-ti se zbat deja microbi nenumarati, si-acarieni pe piele, ducandu-si nestingheriti futila existenta, hranindu-se cu viata si verdele si valatucirea visurilor tale. Si poate pe ei ii detest mai mult decat pe tine, caci ei ma-mpresoara-n fiecare zi in graba lor, in aglomerarea supei lor de nefrite si sange si praf.

Da, poate ca lor le urasc zambetele zalude, ironia si ipocriziile, mizeria, mentalitatea si maniile... Iar de tine mi-e dor, mi-e dor sa te privesc asa cum te priveam cand eram mica.